miercuri, 23 septembrie 2009

Nu sunt egoist....

        Nu sunt egoist, nu-mi doresc cerul si pamantul singura mea dorinta este sa vad persoana care o iubesc din tot sufletul. Cand rasare soarele, nu-mi doresc nici macar sa ma iubeasca sau sa fie langa mine. Nu trebuie sa fi impreuna cu o persoana ca sa o iubesti este suficient sa o iubesti. Pe tine sa te iubesc. Tu insemni totul pentru mine si cu lacrimi in ochii voi renunta indiferent ce-mi va spune sufletul.

       De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de stralucirea lor amara? Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca fara de ingeri, eu n-as fi aflat ca plang . Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca si-ar cauta sufletul pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta treapta pentru purificarea inimii? Cu ce ar putea fi comparat atunci un suspin de inger? Nu stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti. V-ati obisnuit prea mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca nu vreau sa pun dorinta inimii mele doar in inima mea?

       Privesc la mine si nu vad decat o fiinta pierduta in trecerea anilor, risipita printre multe esecuri si prea putine bucurii, respinsa de unii, ignorata de altii. Parca si bruma de valoare pe care credeam ca o mai am, s-a lasat strivita de torentele vietii si am devenit... ceva... un cameleon, totdeauna adaptat nevoilor si cerintelor celor din jur. Acest mimetism sufletesc m-a facut sa nu mai stiu cine sunt... sa ma pierd.

      Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor mele, ma cuprinde un dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro? Incotro? Exista abisuri si dincolo de suflet...? Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma trezesc, nu-mi raman decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate un fulg pe perna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu