sâmbătă, 22 august 2009

Un mort viu....









       Există multe voci de care putem asculta in momentele de cumpana ale vietii noastre. Una e vocea indoielii, care pune totul sub semnul intrebarii si iti submineaza cele mai dragi vise. Si mai pot fi vocile ingerilor si ale ghizilor tai spirituali, care iti ofera sfaturi intelepte.

       Dintre toate aceste voci, una singura conteaza: vocea propriului meu adevar. In interiorul fiintei mele exista o cunoastere care nu are nevoie de cuvinte. Poate fi un sentiment interior care se exprima in orice mod, a carui prezenta o recunosc.

      Uneori ma retrag intr-un loc linistit si il descopar. E linistea de dincolo de zgomotul fricii, e sentimentul de siguranta de sub toata tulburarea nelinistii. Nu ma intreb de ce lucrurile sunt asa cum sunt. Ma intreb „Ce fac acum ? Incerc sa ma invat sa fiu atent la această voce, sa ascult acel sentiment interior. Ea imi da raspunsul si numai asa voi gresi mai putin. Inchid ochii si ascult vocea interioara si…visez.

       Apele sunt tulburi si nisipul e rece. Fara glas, cu ochii mintii, creionez in gol tablouri ce se sfarsesc tragic. M-am ascuns in umbra ta, de bratele reci ce ma vor acolo... in mijlocul furtunii. Nici teama, nici spaima de mine nu ma mai opreste sa visez. Simt ca renasc. Nici tu nu m-ai vrut... si acum ratacesc din nou pe drumuri incalcite ce nu duc nicaieri. Ti-am pierdut mirosul, nu-ti mai simt urma, aud doar o voce de copil, un ras inocent ce ma face sa plang...

       Imi framant sufletul cu palmele pline de nisip! Eu fara mine... dar poate asa e scris...Cine oare si-ar dori sa se aseze langă un mort viu, lipsit de culoare...? M-am ascuns in soaptele noptii sa-mi framant a mia oara gandurile... M-a apucat un dor nebun...Si visez ca inca mai pot visa, ca inca mai am dorinte... dar oare mai am?




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu