Zborul mi-a fost intrerupt in zori dintr-o nebuneasca joaca a aripilor care s-au hotarat brusc sa-si limiteze miscarile. Nu a fost o cadere lina leganata in neant… m-am prabusit in nefirescul clipei scurse si am inceput sa respir nedumerire. M-a durut revenirea si suspina amintirea plutirii printre fluturi.
Nu vroiam sa las lacrimile sa-mi straluceasca pe obraz irosindu-se in oceanul nepasarii si, incercand sa le opresc am inchis pleoapele peste simtiri dar, picatura cu picatura, mi s-au strans in suflet si m-a imbratisat mirosul nemarginit de albastru al marii. Am pasit descult pe tarmul ei, am privit cum soarele saruta cuprinsul si am tacut.
Oare ce s-ar întâmpla dacă lacrimile s-ar transforma dintr-o dată în diamante? Plânsul ar deveni un lux pe care cu toţii ni l-am putea permite. Dar cu ce preţ? Sunt prea puţine momentele când plângem de fericire, iar atunci când suntem trişti, căutăm în noi puterea de a nu lăsa lacrimile să ne inunde obrazul. Dar dacă lacrimile s-ar transforma dintr-o dată în diamante, ne-am lupta cu acea putere care ne ajută sa trecem cu fruntea sus peste piedicile întâlnite pe cărarea vieţii. Clipele triste s-ar transforma în prilej de bucurie pentru că, fiecare lacrimă scursă ne-ar mai îmbogaţi cu câte un diamant.
Undeva, la umbra unei petale de suspin am vazut cum iubirea se alinta jucandu-se cu pescarusii. Mi-a zambit si mi-a spus ca a facut o punte intre zari din iluziile stranse in timp ce ma astepta. Mi s-a parut pentru o clipa ca in loc de punte e un curcubeu... si am ingenuncheat in fata infinutului. Atunci am gasit raspunsul... Era ascuns printre firicele de nisip din care copiii fac uneori castele.
Nu stiu exact de ce scriu asta acum. Poate pentru ca stiu ca nu vei citi nicioadata aici, e prea mare distanta dintre visul meu si pasii tai. Sau, poate, undeva intr-un colt de suflet, speranta ca intr-o zi vei gasi din intamplare aceste randuri, imi ghideaza degetele peste litere si imi dicteaza cuvinte pe care inca nu le intele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu