Mi-a patruns adanc in minte si s-a jucat cu ea. Scriu. Ma dezgolesc si marturisesc. Scriu ca sa inteleg. Imi vine sa ma urc pe cel mai inalt acoperis, sa-mi ridic bratele in sus si sa strig, pana ma aud norii cei albi si pasarile. Sa duca in vazduh durerea, sa duca orbirea din care se naste durerea mea.
Cat tupeu trebuie sa ai cand vezi ca cineva te iubeste, sa-l faci sa creada ca si tu il iubesti? Cum, dupa clipe, ore, zile, luni sau ani de-a randul alaturi de cineva, dupa ce au impartit atatea si si-au impartasit vise,sperante, poate spune “Doar am crezut ca te iubesc?” sau “Imi pare rau ca ti-am dat sperante false!” ?
Mai mult rau ii faci unei persoane daca stai langa ea fara s-o iubesti, mai rau doare sa dai sperante cuiva ca apoi sa i le spulberi, dar nimic nu e mai ipocrit si mai patetic decat sa spui “Te iubesc!” cu convingere, sa simti ceea ce spui si ulterior sa renunti la tot,din lasitate, din comoditate, din orgoliu sau cine stie ce alte motive!
Cineva a scris undeva “Niciodata nu subestima incapatanarea unui om chiar daca ti se pare uneori absurda. O gheata incapatanata se va lasa iubita,dar se va topi mai greu. Impreuna suntem apa. Iubeste si de-ar fi sa te ineci.“ Cine nu e capabil sa isi asume astfel iubirea,nu traieste cu adevarat si nici nu are dreptul sa-i faca pe altii sa sufere din cauza asta!
O intristare de moarte imi copleseste sufletul si-mi acopera totul si n-am nici noapte, nici zi si ma ineaca intr-o mare de lacrimi. Tu mi-ai luat mai mult decat viata! Tu nu m-ai cunoscut si nu m-ai iubit si nici nu m-ai urat; dar m-ai ucis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu