Mereu am asteptat cate ceva de la viata sau de la oameni, de la noi si de la Dumnezeu...
Ne traim viata asa cum stim mai bine si incercam sa ii descoperim secretele, chiar daca de cele mai multe ori si mereu nu reusim, iar asta ne innebuneste. Avem vieti grele, suferinde, nedrepte. ne simtim singuri si ne autocompatimim. Am vrea sa fim mereu tineri, ca timpul sa nu treaca, desi eu unul il urasc deseori pentru ca fuge...
Nu avem puterea de a ne decide soarta ci doar sa ne indreptam pasii spre carari luminoase. Moartea e o trecere, e o poarta, e o gara. nu stim unde ne va duce insa trebuie sa ne pregatim si pentru acea aventura. Ultima aventura a vietii. daca intelegem ca moartea nu este un sfarsit ci un inceput, atunci singurul lucru de care ne va mai fi frica, va fi insasi frica. moartea este o certitudine.
Sunt lucruri si oameni care imi lipsesc si cand imi amintesc mi se umezesc ochii...am renuntat, de mult la mine...mi-am ignorat bucatile de suflet si de inima ce iubesc. Nu mai iubesc ce nu merita. Atat. Imi iubesc aerul si pamantul si zapada si tot ce tine de suflet si tot ce nu ma poate rani inapoi... iubesc animalele si iubesc florile, iubesc tot ce e bun si bland si ce nu ma poate rani inapoi...
Ma incearca o senzatie ciudata...incep sa cobor treptele scarii care coboara exact in centrul sufletului meu...drumul pare atat de lung si greu...se strang peretii in jurul meu, pe parcurs ce ajung mai aproape de miez...in miezul inimii mele si acolo te gasesc pe TINE, cea care m-ai ranit profund.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu