Incet vine toamna, desi in sufletul meu ea e acolo. Ma cheama padurea cuvintelor si intru in ea temator. Ma opresc din scris si ma uit, ma uit in infinit. Ce sperante desarte. Cate minciuni, intrebarea de ce imi vine in minte tot timpul. De ce ? De ce ?
Am visat ceva ce nu a existat vreodata. Ce ai vrut ? Daca as vrea sa imi rasunzi la o intrebare, ar fi, ce ai vrut? Sufletul ? Mai bine il cereai, ti l-as fi dat, pentru ca atunci nu ar fi durut atat.
Nu vreau decat un colt de cer, sa cada pe pamant, vreau ca visul ce l-am avut sa dispara. Ma dor ochii de plans, de durere, mi-ai terminat si ultima suflare pe care o aveam, nu vreau sa mai trag aer in plamani, as vrea ca inima sa se opreasca si sa isi ia zborul in lumea celor buni. Dar nu se poate, rolul meu e altul.
Trec zilele una dupa alta, caut un sens in viata mea si sper ca nu au fost in zadar trairile si clipele pierdute. A venit iarasi seara si imi trimit sufletul in plimbare la tine, sa te gaseasca, pentru ca nu mai are ce sa faca in mine, nu mai are loc de suferinta care roade in interiorul meu.
Ma chinuie un gand, suspin, ma uit spre cer si ma intreb, voi mai putea sa visez oare ? Sa iubesc din nou, sa sper ? Raspunsul? Nu-l cunosc, stiu doar ca am obosit sa alerg in cercul vietii, cercul asteptarii, al durerii. Nu as vrea sa stii cat sufar, pentru ca asa te-ai simti o invingatoare, ca ai mai reusit sa strici inca o zi din viata mea.
N-as vrea sa stii ca eu privesc mereu prin tine, pe tine, si-as mai dori un lucru ! Doar sa te vad si-atat, apoi as putea sa ma pravalesc in lumea mea si sa raman acolo. Te-am chemat pe maine la o cafea. Te-ai eschivat extrem de elegant. Ti-am dat si ultima sansa si ai pierdut trenul, sau poate nu ai urcat acolo niciodata......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu