Toti spun ca timpul le vindeca pe toate si ca uitarea isi asterne pasii peste o mare iubire, incetul cu incetul. Inca nu ma simt in stare sa rumeg ideea aceasta pentru ca ma face sa ma simt ca un porumbel care si-a prins aripa intr-o sarma ghimpata pusa de oameni special ca el sa inteleaga prin durere si moarte sensul vietii.
Ai stiut vreodata ca tremur din toate incheieturile cand vorbesc cu tine si despre tine, de prea multa traire si emotie si ca inima imi bate atat de nebuneste incat mi-e greu sa respir, sa te respir, chiar si acum dupa atata timp? Dar vreau sa traiesc pana la capat toata aceasta nebunie, boala, iubire, spune-i cum vrei tu, in tacere, acolo de unde nimeni nu mi te poate lua, in cele mai ascunse unghere ale sufletului meu.
Stau si ma gandesc, de stii oare, ca esti singura care m-a ingenunchiat, facandu-ma "sa uit" de mine, facandu-ma sa nu mai pot respira alt aer si alta iubire. Irepetabila plecaciune pe care mi-as fi dorit s-o simti ca pe o petala de liliac alb scuturat de noroaiele lumii intregi, stransa pentru o secunda in causul palmei tale.
Am asteptat confirmari ce n-au venit niciodata, am avut indoieli si azi nestinse si m-am lasat prada neputintelor, dar de un lucru am fost intotdeauna sigur…de ceea ce insemni tu pentru mine. Nu mai pot sa traiesc o alta iubire cu nimeni altcineva la intensitatea si durerea pe care am simtit-o pentru si cu tine, dar vreau sa stii c-am inteles sa te eliberez de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu