sincer nu te-a iubit ..... a iubit ideea de a fi cu tine....

Cineva, care-si asculta ingerasii mai mult decat mine, fara sa ma cunoasca foarte bine si fara sa cunoasca deloc amanunte, citindu-mi postarile doar,  mi-a pus diagnosticul pe care eu de  luni de zile il caut:

"sincer: nu te-a iubit .....  a iubit ideea de a fi cu tine.... "

Sa fie asta? Ce iasa daca-mi las mintea sa povesteasca cu sufletul?

ideea de a ma avea doar pentru ea, ideea de a avea parte de iubirea mea, ideea de a fi ocrotita de mine,

si ce-i rau in asta? Nu asta vrem toti de la partenerul nostru? Nu in asta consta iubirea?

Ba da, doar ca a imbracat o haina prea mare pentru ea, si prea devreme, cand nu era inca pregatita nici sa duca ce primeste.... si nici sa daruiasca inapoi.... asemenea, chiar daca mai putin...

Si totusi o iubesc mai mult decat oricand! Chiar daca inteleg ca nu ne putem potrivi... practic au fost cele mai frumoase zile cat am fost impreuna..

Aicie paradoxul : tu o iubesti.... dar nu iubesti ideea de a fi cu ea...

Ai vazut ce-si doreste si ce nu... si ai avut curajul sa-i redai libertatea !!! Fortat ti-ai taiat craca de sub picioare! Ti-ai taiat constient orice sansa de a mai fi cu ea!  Ai realizat ca-i tanara, are mult timp in fata, ca vrea sa experimenteze ea... nu vrea sa ia direct solutiile, ca poate nu e pregatita de viata si obligatiile de cuplu....

Ha ha... tinere Fraier... te amagesti ca va conta pentru cineva nobletea gestului tau? Ea in mod sigur te va uri mult timp... ura cu scarba... abia apoi indiferenta... In mintea ei oricum si-a sters orice urma de „orice ar fi” bun despre tine....asa cum a sters si blogul dedicat tie.... si asa cum nu va citi niciodata rahaturile aberate de tine pe blogul tau despre ea sau despre orice... Ti-a spus ca nu mai e nimic intre voi....nu?

Mda... oricat ar fi de ilogic.... daca nu era fericita langa mine si cu mine... prefer sa fie departe dar fericita... asta-i esenta iubirii din suflet: sa-l faci fericit pe cel iubit... asta-ti aduce si tie fericire...

Prostii de „corason” si suflet.... Recunoaste ca ai fost las, lenes si fricos! Nu ti-ai facut treaba, nu i-ai oferit suport, protectie sau curatare, deschidere.... ai lasat-o exact asa cum era.... dar ai avut pretentii sa vrea, sa poata si sa duca tot ce presupune viata cu tine: carca de agresiuni.... incercari si decizii la viteza ta... pai ce voiai...sa faci din bicicleta racheta in cateva luni?

Corect! Acuma realizez! Si daca nu m-ar fi rugat sa am rabdare cu ea....I-am daruit ce credeam eu ca are nevoie,,, nu ce avea intr-adevar.

Aiurea.... bucatele de suflet... Inclusiv inelul de logodna, tu l-ai dat ca promisiune pe viata, semn de stabilitate, de schimbare de statut in casa, etc ... dar nu te-ai gandit ca poate o sperie?... si acum gata....ca oricum nu mai ai de ales...poti sa astepti cat vrei...

Hai... „Shut down”... ca sangerezi prea tare....

Tu-ti traiesti sufletul?

               Ne traim gandurile, aspiratiile, nazuintele, mofturile si ambitiile. Traim dupa cum ne dicteaza mintea cea care abia asteapta sa ne aseze la locul nostru, in randul lumii cum se zice, mintea care ne supune milioanelor de reguli scrise si nescrise, limitandu-ne miscarile pe tabla de sah a vietii. Actiunile noastre sunt orchestrate de catre ceea ce gandim ca ne trebuie, este posibil, este acceptabil si dezirabil.

               Dar cat de multi oameni cunoasteti suficient de nebuni sa isi traiasca sufletul? Sa faca acele mici lucruri iesite din tipar, cu care sa surprinda pe toata lumea, care sa aiba curaj sa mearga contra curentului si impotriva a ceea ce dicteaza mintea, care sa isi fi redus la tacere pretentiile egoului pentru a dansa pe muzaica sufletului, chiar daca nu au cele mai de “succes” vieti, nu au casa maturata si nici conturi in banci, regulat alimentate?

            Veti recunoaste simplu acesti oameni…ei sunt altfel, ei zambesc si merg mai departe cand ceilalti se opresc tematori. Ei sunt oamenii care rad cand ceilalti plang si pand cand restul rade. Ei sunt cei care umbla desculti pe strada si care fluiera un cantecel in ploaie cu umbrela inchisa, ei sunt cei care refuza sa inteleaga ca anumite lucruri nu se fac sau nu se cade sa fie facute.

             Oamenii care isi traiesc sufletul creeaza, fara a depinde de nimeni, ei se bucura fara a avea vreun motiv anume, ei au depasit si timpul si spatiul pentru ca nu vor sa traiasca in iluzie, ca in cel mai mare pacat.

             Daca vezi un asemenea om incearca sa ii citesti bucuria inimii, sa ii gusti libertatea si sa vezi daca nu cumva ai putea si tu sa lasi convenientele deoparte si sa iti traiesti astfel!

              In fiecare dimineata cand te privesti in oglinda intreaba-te de ce nu iti traiesti sufletul, de ce nu dansezi ca un dervish in extazul simplu al fiecarei respiratii, de ce nu plutesti ca o binecuvantare printre oameni si de ce dintre toate cate stii si esti, alegi sa traiesti o viata cenusie si trista langa oameni pe care i-ai ales sa iti fie martorii rutinei si plictiselii in care te impingi singur!

               Sa nu spui ca nu ai bani, ca nu ai noroc si ca nu ai pe nimeni…Nimic din toate astea nu conteaza cu adevarat…conteaza doar sa iti traiesti sufletul indiferent cat de greu ti se pare…inseamna sa razi cand esti vesel si sa plangi cand esti trist, insemna sa iubesti ca un nebun cand iubirea iti bate la usa si sa iti urmezi calea indiferent prin ce desert te poarta si pe ce munte te pune sa urci, sa nu iti fie teama de clipa caci ea este tot ceea ce ai si mai ales sa iti trasformi visul de a zbura in realitatea de zi cu zi!





             Cand te-ai indragostit ultima oara?…Te-ai indragostit vreodata? Ti-ai lasat sufletul sa iubeasca asa cum stie el?

ganduri adunate ...

        Ma uit din cand in cand in cont si vad ca e-mailurile-s necitite. Poate ca-i mai bine asa...cu toate ca ingerasul imi spune ca le-a citit. Oricum....sufletelele comunica....si simt momentele in care se tin in brate si-si citesc unul altuia iubirea, astfel incat sa nu ne imbolnavim din cauza ca nu le urmam indemnul....pana cand vor fi biruite prostiile din mintea noastra.

        Uff....sunt ganduri adunate in multe clipe si multe locuri.....oare de ce simt usurare dupa ce le pun aici? De ce nu tine usurarea totusi? Le duc in mintea mea...greu...framantate, invalmasite.... pana gasesc un petec de hartie si un loc retras. Le scurg prin inima, le spal de sange cu lacrimi...sau...le spal cu lacrimi de sange....le pun apoi la piept si putin mai usurat...de fapt nu usurat...golit mai degraba....astept seara ca sa le scriu ....apoi in 2 minute sa le trimit.... pana nu ma razgandesc. Oare ce sa fac cu cele pe care nu am mai crezut ca merita sa le scriu aici?... Dar...oare am dreptul sa le tin ascunse? ....suferinta e a mea si n-o impart decat cu Bunul Dumnezeu care mi-a dat-o....dar restul???